Spiritele se încing. Toată lumea vorbeşte claie peste grămadă, nimeni nu se mai înţelege cu nimeni. Ideile se înlănţuie, dar se îndepărtează de la subiect, afectul participanţilor se dezlănţuie că o furtună. O voce gravă se impune peste adunare reducând-o, ca prin farmec, la tăcere. Privirile se îndreaptă către acest brunet cu zâmbet misterios care, din înaltul celor aproape 2 metri, reuşeşte cu o singură întrebare să readucă pacea. Ţinuta studenţească contrastează cu costumele bine croite, dar pertinenţa discursului lui epatează.
El e Sylvain. Omul situaţiei. Nonconformistul.
Nimeni nu ştie cum a ajuns la acest brainstorming corporatist ca facilitator şi nimeni nu l-a întrebat. Este un outsider, prea diferit pentru a fi apropiat. Poate tocmai asta m-a atras la el şi, din spirit de contradicţie, am cântat toată seara cu el, la karaoke. Şi nimeni nu ne-a deranjat…
Seminarul se încheie şi, cu mintea plină de idei inspiraţionale, demarez în trombă, cu muzică dată tare. Pe aleea cu pietriş, derapez încercând să frânez pentru a evita un trecător neatent. Maşina se opreşte la câţiva milimetri de el, iar eu dau să îl admonestez. Doi ochi negri şi un zâmbet misterios mi-o iau înainte:
– Am fost şi eu că tine… Maşină puternică, muzică tare…
O spune amuzat, fără răutate sau ironie. Nu judecă. Doar constată. Îl privesc cu curiozitate şi un soi de jind. Ştiu ce spune, dar încă nu am curajul să-mi asum ceea ce se ascunde în spatele vorbelor lui. Încă mă caut. Dar ceva s-a întâmplat în clipa aceea. Sau poate se întâmplase deja. Am plecat cu gândul la el…
Câteva zile mai târziu.
Ne regăsim sub copacii umbroşi ai unui restaurant micuţ, ascuns nu departe de Place de Clichy. Nu e nicio întâmplare. M-a căutat. Nu ne cunoaştem, dar dialogul se ţese ca şi cum ne-am cunoaşte dintotdeauna.
– Mi-ai zis că şi tu ai fost ca mine…, îi spun nerăbdătoare să îi aflu povestea. Ştiam doar că fusese şi el corporatist şi eram fascinată de schimbarea radicală pe care o făcuse.
– Poate m-am pripit. Nu ştiu cum eşti. Nu era o judecată de valoare. Am spus-o mai mult pentru mine. M-am revăzut în tine. Am crescut cu nevoia de libertate, în sânge. Libertatea mai presus de orice… Pentru mine, banii nu au fost niciodată un simbol de statut social. Oricare ar fi fost situaţia mea financiară, am rămas întotdeauna un om simplu. Am gusturi şi nevoi simple. Cred că am moştenit latura aceasta de la tatăl meu. Era foarte decalat faţă de societatea în care trăia. Nu îi păsa de ce spun ceilalţi, de codurile sociale… Am aceeaşi atitudine. Oamenii mă găsesc ciudat, căci nu reuşesc să mă încadreze în nicio categorie. Din perspectiva mea, banii se privesc de departe. Îmi sunt străini.
– M-am gândit deseori la asta şi sunt de accord cu tine. Nici mie nu îmi plac banii. Am o relaţie complicată cu ei. Şi totuşi, fără bani, nu ai cum supravieţui…
– Nu spun contrariul. Eu văd banii ca pe capitalul libertăţii mele. Am avut nevoie de ei pentru a mă detaşa de tatăl meu. El avea, dar, a-i accepta pe ai lui, ar fi însemnat să mă las controlat, să rămân în continuare doar o prelungire a egoului lui. Am vrut să îmi câştig independenţa financiară şi am făcut-o. Am lucrat în timpul facultăţii, iar după studii, am plecat în Asia ca expatriat. Mai târziu, am creat o societate care şi astăzi are performanţe foarte bune. Dar nu au fost ani fericiţi. Am făcut mulţi bani, însă, la un moment dat, mi-am dat seama că nu mai contribuiau în niciun fel la fericirea mea. Era ca un plafon de sticlă. Mă simţeam deconectat de cine eram cu adevărat. Oboseală, stres, presiune… Continuam să acumulez venituri care până atunci fuseseră sinonim de siguranţă, dar care nu îmi mai procurau nicio plăcere, nu îmi mai aduceau nimic. Şi atunci am schimbat macazul. Complet. Am renunţat la tot şi m-am făcut actor.
O spune zâmbind, plăcerea și liniștea citindu-i-se în ochii sclipitori.
– E o glumă…
– Nu. Intuiția m-a salvat. M-a salvat de la o viață convențională.
– Dar cum ți-a venit ideea?!
– Căutând bilete pentru o călătorie în India! Râde și, în fața nedumeririi mele, continuă: căutam bilete pe internet și am dat peste o reclamă la reputatul curs de actorie Florent…
Câteva luni mai târziu.
Obişnuită cu producţiile americane, sunt surprinsă de imaginile sufocant de realiste ale unei producţiei franco-canadiene ‘Juste la fin du monde’. Îmi dau seama ce încearcă regizorul să-mi facă, cum mă atrage în cursa lui cu emoţiile crude afişate în prim plan de către actori. Casting de aur, o aparentă lipsă de acţiune, o lentoare ce se insinuează pas cu pas în sufletul spectatorilor şi eu convinsă că acest mic joc pervers nu are nicio şansă de izbândă. Îmi dau seama de contrariu abia în momentul în care mâna lui Sylvain o strânge protector pe a mea. Plâng în hohote. Regizorul şi-a reuşit pariul, iar mie nu îmi vine să cred că m-am lăsat manipulată că o debutantă.
– Nu este manipulare, îmi spune Sylvain când ieşim din cinematograf. Cred că regizorul şi actorii au reuşit să reveleze în tine lucruri care sunt mult mai profunde. Au mers dincolo de sistemul tău de apărare. Munca actorului este coborârea în profunzimile sinelui. El trebuie să dea exemplul. Contrar opiniei generale, actorul nu joacă roluri. El este autentic. Poate juca roluri în viaţa personală…, dar, pentru a intra în pielea unui personaj, trebuie să fie el însuşi.
Viziunea lui Sylvain mă pune pe gânduri. Desigur, nu toţi actorii ajung la performanţele excepţionale ale lui Vincent Cassel, dar optica lui mi se pare extrem de diferită. Şi îmi place.
– Ştii, când am ajuns la cursurile Florent, am descoperit un univers pasionant. A fost ca şi cum erau lucrurile pe care le aşteptam, dar de care nu eram conştient. Ca şi cum aş fi primit răspunsul la întrebarea ‘ce caut?’ Lucram în întreprindere, dar nu mai eram mulţumit, nu mă mai satisfăcea nimic. Nu ştiam ce îmi lipseşte pentru a mă simţi împlinit. Abia atunci am realizat că, de fapt, aveam nevoie să mă regăsesc eu pe mine, să mă înţeleg eu pe mine.
– Pentru un om de afaceri, obişnuit să îşi ţină emoţiile sub control sau să facă abstracţie de ele, mi se pare o schimbare enormă…
– Este. Dar e o schimbare asumată. Privind în urmă la relaţia pe care am avut-o cu tatăl meu, apoi la anii de muncă ce au urmat, mi-am dat seama că emoţiile au fost întotdeauna acolo, dar îngropate adânc. Nu le dădeam voie să iasă la suprafaţă şi totuşi era lucrul de care aveam cel mai mult nevoie.
– Mi se pare greu să îţi înfrunţi propriile emoţii. Dar să le şi expui în public…
– Există două provocări pentru un actor: să fie intim cu publicul, să îşi arate fragilitatea în faţa lui, pe de o parte, şi să fie capabil de a intra în pielea unui personaj. Eu am muncit mult pe prima parte. Mi-am dat seama că trebuie să fiu în primul rând intim cu mine însumi, să îmi accept emoţiile, să admit ceea ce simt, pentru a fi capabil apoi de a le verbaliza. Să intru adânc în mine însumi pentru a înţelege. Este materia primă a personajului. Dacă nu îţi stăpâneşti propria stare, propriul corp, nu poţi fi autentic. Este ca un pictor care trebuie să îşi cunoască pensulele. Dacă vreau să joc un personaj furios, trebuie să cunosc drumul drept către propria mea furie. Am făcut multe exerciţii pentru a ajunge la această conştientizare. Doar în psihoterapie şi în meditaţie găseşti similitudini cu această pregătire. În viaţa de zi cu zi se ajunge rar la o astfel de conştientizare.
– Înţeleg ce spui. Dar tot nu am nicio scuză că m-am lăsat atinsă de emoţiile actorilor din film. Ştiam ce se întâmplă, am văzut venind valul… Mi-e ciudă că nu i-am rezistat…
– Nu poţi evita adevărul. Este mai uşor să închizi ochii sau să fugi. Cu atât mai mult privind un film care, până la urmă, nu este demersul tău personal de a căuta acele emoţii. Dar în momentul în care un Vincent Cassel sau o Marion Cotillard arată ceea ce ar fi dacă viaţa i-ar pune cu adevărat într-o astfel de situaţie, ei coboară în profunzimile eului lor scoţând la iveală adevăruri profunde care inevitabil te ating şi pe tine. Fiind autentici, se creează o empatie inconştientă cu publicul care simte la unison cu ei. Poate ar trebui să faci şi tu exerciţiul…
– Poate că mi-am ratat cariera. Poate ar trebui să devin şi eu actriţă…
Câţiva ani mai târziu.
Întâlnirile noastre au devenit cu timpul un capriciu delicios. Ducem existențe frenetice, dar în agendele complicate pe care le gestionăm, găsim cu regularitate timp pentru a ne oglindi unul în celălalt. De această dată ne îndreptăm cu paşi molcomi spre un restaurant japonez.
Sylvain e cumva schimbat, absent. Simt că ceva îl tracasează, dar, în ciuda exerciţiilor cu care ştiu că este obişnuit, rămâne un pudic. Îl las să se deschidă în ritmul lui. Nu îmi spune ceva nou, dar ştiu că e un moment aparte.
– Curiozitatea este cea care m-a călăuzit în viaţă, îşi începe el discursul, cu privirea pierdută în înălţimi. Ea este cea care m-a făcut să înaintez. Am resimţit întotdeauna pofta de viaţă, dorinţa de a cunoaşte, de a profita de tot ce mă înconjoară, de a trăi cât mai profund posibil. Într-un fel, nu m-am obişnuit niciodată cu ideea de viaţă. Pentru mine rămâne o sursă inepuizabilă de magie, de explorare, de descoperire….
– Ştiu… Dar de ce o spui acum?
– Ţi-am spus că am crescut cu nevoia de libertate, în sânge…
– Explorare, libertate… Ce sau cine ţi le-a îngrădit?
– Cine…
Am ajuns la punctual sensibil. Îl cunosc. Sau cel puţin aşa cred. Dar poate nu am luat în considerare toate perspectivele.
De câţiva ani, Sylvain este mai căsătorit decât oamenii căsătoriţi. Dar nu cu ‘acte-n regulă’. Contravine principiilor lui. Şi pe asta o ştiu. În sfârşit, continuă:
– Cuplul aşa-zis normal e o versiune exterioară mie! Este ceva ce pot înţelege, dar nu asta simt în interior. Am avut întotdeauna o sete, o curiozitate pentru întâlniri, contacte, aventuri, relaţii… Faptul de a nu putea merge în această direcţie, de a nu urma o mână întinsă este pentru mine contra naturii. Este frustrant şi mă împiedică să îmi trăiesc viaţa plenar. E ca şi cum aş trăi mai puţin. Şi nu văd unde este problema morală sau etică. Eu nu o resimt în niciun fel…
Ceea ce îmi spune nu mă şochează, deşi contravine propriilor mele principii de viaţă. Îmi este greu să îmi gestionez afectul, îmi este uşor să îl gestionez pe al lui. Nu sunt implicată în situaţia de faţă.
– Hai să o luăm altfel, îi propun. Ţi s-ar părea normal că femeia de lângă tine să aibă aceeaşi concepţie?
Sylvain stă câteva clipe pe gânduri, apoi, ezitând, răspunde:
– Da… Găsesc că ar fi normal… Face o pauză, apoi continuă cu ceva mai multă convingere: într-o relaţie, cei doi trebuie să se hrănească unul pe altul, să crească fiecare, nu să trăiască în constrângere. Dacă a fi cu mine înseamnă a fi constrânsă…
Răspunsul lui nu mă convinge. Măresc miza. Este un soi de déjà vu, dar încerc:
– Gândeşte-te că femeia pe care tu o ţii în braţe a făcut dragoste cu alt bărbat cu doar câteva ore înainte. Cum te-ai simţi?
Îl simt că se crispează. Este vizibil că nu îi place ce aude, iar eu întrevăd dubla măsură.
– Da… Resimt gelozia. Corpul meu reacţionează. Da… Sunt gelos. Mi s-a întâmplat mai tânăr fiind. Dar atunci aveam mai puţină încredere în mine, în virilitatea mea, în corpul meu. M-a durut, mi-a rănit amorul propriu. A trezit durerea narcisică.
– Inutil să îţi amintesc că infidelitatea este singurul păcat menţionat de două ori în Biblie… Tu te-ai gândit că femeia de lângă tine suferă?
– Chiar nu înţeleg unde este problema etică sau morală! Eu am o morală. Mie nu îmi place să fac oamenii să sufere în mod voluntar, cu atât mai puţin pe ea. Cu toate acestea, nu accept principiul exclusivităţii. Fidelitatea se referă la un angajament fidel unei alegeri, fidel unor convingeri! Întrebarea este: îmi iau angajamentul exclusivităţii? Şi dacă da, până la ce punct? Ce este exclusiv şi ce nu e? Privirea, nuditatea, tandreţea, emoţia amoroasă… Sunt o mulţime de domenii! Uite, dorinţa! Cine o poate garanta?! E ca şi cum aş pretinde că nu o să mă mai enervez niciodată! La ce sunt gata să renunţ pentru a nu-l face pe celălalt să sufere? Ce este de o importanţă capitală pentru mine şi pe care nu îl pot sacrifica?
– Ştii că sacrificiu vine de la sacru…?
– Nu m-am gândit niciodată la asta… Dar, da, ai dreptate…
Sylvain cade o vreme pe gânduri. Durează mult. Încerc să nu îl tulbur. Nu am pretenţia să fie de accord cu mine. Nu mai cred în adevărul absolut, nici în ştiinţa mea atotcuprinzătoare. Dar surprind schimbarea pe faţa lui.
– Sacrificiul, pentru mine, se face pe altarul sacrului… rosteşte el rar, discursul nereuşind să ţină pasul cu tumultul gândurilor. Cred că în relaţia amoroasă este întotdeauna o dimensiune sacră. Fiecare dintre noi o purtăm, iar relaţia ne aminteşte tocmai acest lucru. Cred că, din acest punct de vedere, avem fiecare o formă de responsabilitate. Nu e doar un schimb de interese, plăcere, aparenţe sau personalităţi. Este mult mai mult.
Discursul lui mă deconcertează întrucâtva dându-mi senzaţia că virajul este de 180 de grade. Nu sunt sigură că înţeleg. Continui să ascult ceea ce este mai mult un monolog intern.
– Această dimensiune sacră a iubirii face ca relaţia să devină magică, preţioasă. Ar fi păcat… să o iroseşti prin acte care nu merită. În această sacralitate există adevărate momente de uniune, de comuniune… Doar că în viaţa de zi de zi le trăieşti rar. Cred că, până la urmă, problema fidelităţii se învârte în jurul acestei noţiuni… Dacă magia nu se produce în relaţie, atunci se va produce în altă parte. Din această perspectivă, infidelitatea ar putea fi văzută că o insuficienţă a relaţiei…
– Dar tu crezi că sacrul de care vorbeai trece prin actul sexual?
– Nu neapărat. Am trăit momente extrem de intense şi în afara lui.
– Ce te-ar durea mai tare? Ca iubita ta să facă dragoste cu un alt bărbat sau să aibă sentimente pentru el?
– Mi-e greu să mă proiectez… Cunosc gelozia şi puterea ei destructivă. Mi-e greu să-mi imaginez… Eu am o viziune a cuplului foarte deschisă. Iubesc aventura, riscul… Vreau să trăiesc cât mai multe experienţe cu putinţă…
– Dar ea?
Sylvain depune armele. Bătălia e terminată.
– Sunt îndrăgostit de o femeie care are o viziune complet opusă… M-am gândit mult la asta. La ce sunt gata să sacrific pe altarul sacrului şi ce nu, pentru a fi fidel ei şi mie însumi.
– Şi răspunsul?
– O aleg pe ea…
Astăzi, la Paris.
Sylvain nu a răspuns la telefon. Ştiu că este în şedinţă. Lucrează din greu pe un proiect personal de democraţie participativă. Este un proiect ambiţios, în care se investeşte trup şi suflet.
Mă gândesc la ultima noastră discuţie. O alege pe ea…
Îl cred. Dar nu cred în motivele invocate.
Sylvain are trei copii cu femeia pe care o iubeşte (şi ştiu că o iubeşte profund) şi nu îşi asumă riscul de a-i pierde. Iar noul proiect, pe care sunt convinsă că îl va reuşi, nu este decât o canalizare diferită. A trecut de la căutarea de sine, la căutarea celuilalt, pentru a ajunge astăzi la căutarea celorlalţi.
Şi totuşi, îl admir pentru felul în care îşi asumă cu luciditate cine şi ce este, ceea ce simte şi ceea ce vrea. Îl admir pentru ehilibrul de care dă dovadă în raportul cu lumea exterioară şi cea interioară. Pentru modul în care ştie să îşi păstreze direcţia şi să transforme fiecare dificultate într-o oportunitate de a învăţa şi de a construi. Dar, mai ales, îl admir pentru felul în care alege să fie el însuşi, făcând tot posibilul pentru a nu răni pe altcineva în setea lui nepotolită de cunoaştere, de explorare şi de libertate…
Şi mă întreb câţi dintre noi reuşim acest pariu cu circumstanţele complicate în care ne pune viaţa? Şi, până la urmă, de ce ar trebui să alegi?
Nu poţi fi fidel ţie însuţi ŞI celuilalt?
Presimt că discuţiile mele cu Sylvain sunt departe de a fi încheiate.
Oare nu se mai termină odată şedinţa aceea…?
